Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am
de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să
mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi
dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci
şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi
nori.
Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.
Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată
ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi
soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai
greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la
trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.
Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers
artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul
vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut
amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit,
ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea
criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te
poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.
Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.
Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.
© Andrei Plesu
miercuri, 6 octombrie 2010
miercuri, 12 mai 2010
Nu poate Stinga ce stie Dreapta - Autor: Alexandru HANCU
Avem nevoie de Stinga? Absolut. Ca de SARS si Ebola – in numele biodiversitatii, trebuie pastrate. La fel, in numele diversitatii politice, ar fi o crima sa renuntam la Stinga. Care, e adevarat, omoara si ea omul, in chinuri, unde-l gaseste. La trup si/sau in spirit. Mai iute sau mai lent, ori foarte lent. Dupa posibilitati. O face insa in numele celei mai nobile cauze cu putinta: Binele Comun. Raiul pe pamint, nu in ceruri – prin egalitate, singura optiune rationala. Caci Stinga este, declarat, rationala. Fara ea, am cadea intr-o rina si-acolo am ramine, estropiati, cu ratiunea amputata.
Evident, vorbim de Stinga la modul intelectual, nu bezmetic. Lenin, Stalin, Mao, Brejnev, Ho Si Min, Jivkov, Pol Pot, Castro, Kim Ir Sen, Dej, Nicolae&lena – asa nu! Ei au intinat. Nobilele idealuri, yes. Social-democratie, Umanism Progresist, A Treia Cale – asa da! SCFU. Socialism Cu Fata Umana. E normala ingrijorarea pentru soarta Modelului Intelectual de Stinga in Romania? Sigur. Nu trebuie lasata sa se stinga, Stinga. Pentru binele nostru comun, al tuturor, de la orase si sate. Bun, revenim la realitate. (Scurta paranteza: discutam pentru ca, aparent, in Romania n-ar fi destula Stinga. Adica, in Romania exista Dreapta? Nu va grabiti.)
Socio-digitatie
Stinga a fost, este si nu poate fi decit Intelectuala. Oricum si-ar schimba numele, oriciti maslini si-ar pune pe steag, stinga inseamna socialism. Sistemul acela, splendid, care garanteaza bunastare pentru toti – prin confiscarea proprietatii private. Or, nu truditorii din industrie, agricultura si servicii, nu saracii si napastuitii, nu umilitii si obiditii au inventat socialismul – ci intelectualii. Detaliu amuzant: sensul cuvintului „intelectual“ a fost, initial, de „ginditor radical, socialist“. Dupa porunca lui Marx: „Intelectualul trebuie sa muste neincetat din temelia societatii“. Pe vremea lui Zola, intelectual mai insemna si „revolutionar de cafenea“. M’enfin. Din cafenele, din saloane, inventia trebuia „vinduta“. Rational, fireste. Ei, nu tocmai. Prima scamatorie a socialistilor, care le-a deschis larg portile succesului de critica si box-office, a fost demna de marele Houdini. Au inlocuit ratiunea cu emotia. Acuma, nici n-aveau de ales. Rational, constructia li se darima intr-o fraza. Vine cam asa: „Socialismul e imposibil pentru ca nu exista oameni perfecti“. Ca orice mare scoala de iluzionism, Stinga a scos insa iepurele din palarie. Sigur ca exista oameni perfecti.
Fa-te ca gindesti
Socialismul promite fericirea, prin egalitate in bunastare. Pentru asta, activitatea e organizata atent, in toate domeniile. Planificare. E suficient sa se stie despre fiecare individ (milioane, zeci, sute de milioane) cu ce poate contribui si ce nevoi are. Se face planul, se aplica, gata: egalitate, fericire! Stiintific! Subiectii trebuie sa faca doar atit: sa renunte la libertate. La dreptul de a-si hotari singuri soarta, dind Statului puterea totala de-a le controla vietile – prin Planificatori.
Oameni cu facultati, doctorate, nu de la tirnacop. Stiu exact ce-i fericirea ta, fara sa te cunoasca. Ti-o repartizeaza fara gres, de cind te nasti si pina mori. Si nu pun niciodata binele propriu deasupra Binelui Comun. N-au cum. Sint perfecti. Alexis de Tocqueville, 1848: „Democratia si socialismul au in comun un singur cuvint: egalitate. Observati insa diferenta: democratia cauta egalitatea in libertate, socialismul in constringere si servitute“. Nu s-a inselat, Tocqueville, pentru ca nu isi facea iluzii despre natura umana. Oameni perfecti nu exista. impotriva evidentei, Stinga spune ca da. G.K. Chesterton: „Cind omul nu mai crede in Dumnezeu, nu e adevarat ca nu mai crede in nimic. Crede in orice“. Stinga crede in suprematia ratiunii umane.
Stinga a inlocuit morala crestina, absoluta, transcendenta, cu morala relativa. Binele e numai ce serveste Cauza. E definit „rational“, prin consens, de la etapa la etapa. Minciuna, furt, crima: socialismul le comite pe toate. Propaganda. Confiscarea proprietatii. Mortile in numele ideologiei. Stinga atrage, speculind cu abilitate emotiile.
„Sursa averii nu poate fi decit exploatarea, adica jaf si inselaciune. Cei multi, exploatatii, au dreptul moral la egalitate – prin redistributia veniturilor. Exploatatorii sint puternici, unii se vor opune prin forta, comitind orori.“ Indignare, lacomie, spaima, ura. Si totul devine rational, perfect acceptabil. Planificatorii sint omniscienti, Statul omnipotent; ca sa-si termine lucrarea, nici un abuz nu mai e imoral. Istoria a confirmat ceea ce criticii au spus de la inceput. Doar piata libera creeaza bunastare, planificarea esueaza in penurie. Detinatorii puterii isi pun, fireste, propriile interese deasupra interesului public. Libertatea colectiva inseamna libertatea conducatorilor de-a face orice poftesc cu avutia tarii si cu oamenii. Constringere, servitute, moarte. Fericire.
Dar dreapta ce-mi zicea?
Si cine sa lupte pentru egalitate – dreapta? Fascistii, nazistii? Mussolini a fost intii socialist, Hitler a creat Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani. Socialismul a nascut fascismul si nazismul. Aceeasi Marie, alta palarie. Dar dreapta reprezinta, oricum, exploatatorii, interesati numai de profit, nu? isi zic si „conservatori“, fiindca nu vor nici o schimbare. Reactionari. Cam la ce mod? Iata ideile de baza, din perioada 1776 si pina in prezent. Tema e Libertatea. Individuala, nu colectiva – dupa cum urmeaza. Rostul Statului nu e sa asigure fericirea, nici sa controleze vietile oamenilor – ci sa apere tara si drepturile cetatenilor. Schimbarea e in legea firii, dar trebuie facuta prudent, nu darimind totul in cale – evolutie, nu revolutie. Exista ceva permanent, care leaga generatiile (trecute, prezente si viitoare) intr-o „comunitate a sufletelor“: intelepciunea bunei convietuiri, imbogatita in secole si transmisa prin traditie, cutume, obiceiuri. Trebuie pastrata ca temelie a libertatii. A conserva inseamna, in primul rind, a apara.
Liberi sa ce?
Libertate fara egalitate nu se poate, dar, in mod clar, oamenii nu sint inzestrati egal. Tocmai de aceea, egalitatea in fata legii e singura forma de egalitate. Prin ea se asigura libertatea – lipsa constringerii, puterea arbitrara a altuia asupra ta. Domnia Legii, nu a Statului. „Ca sa fie respectata, legea e bazata pe morala: proscrie acte pe care oamenii ar evita oricum sa le comita, chiar si in absenta legii“. Nu morala relativa, de conjunctura, ci morala transcendenta, crestina. Pornind de la Regula de Aur: fa altora ce vrei sa ti se faca tie. Relativismul moral garanteaza constringerea, arbitrariul, nu libertatea. Iar libertatea e numai individuala. Omul silit sa se supuna „comunitatii“ (adica Statului) nu e liber. Liber sa ce? Sa isi urmeze interesul personal, respectind legea. Aha! Individualism! Egoism! Deloc. Asociere libera – nimeni nu razbeste singur. Convergenta libera a intereselor individuale e singura cale de-a sluji interesul comun. Dar cei lasati prada nevoilor – ei n-au dreptul la o viata mai buna?
Povara e grea
Stinga vorbeste de „drepturile omului“. Dreapta, de „drepturi naturale“, inalienabile. Ca sa fie asa, trebuie sa corespunda unor obligatii personale. Altfel, sint dorinte. De pilda – dreptul la un loc de munca presupune obligatia altuia de-a ti-l asigura. Asistenta medicala si invatamint „gratis“, ajutor de somaj, pensie de stat – obligatia altora de-a ti le plati. Dreptul la concediu – obligatia altuia de-a munci in absenta ta etc. Si atunci? Sa luam urmatoarea fraza: „Consideram aceste adevaruri de la sine intelese: toti oamenii sint creati egali si primesc de la Creatorul lor anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la Viata, la Libertate si la cautarea Fericirii“ – 4 iulie 1776, Declaratia de Independenta, inceputul Revolutiei Americane. Care a fost conservatoare, n-a vrut sa schimbe, ci sa mentina sistemul din fostele colonii – deci n-a prea fost revolutie. Viata, libertate, cautarea fericirii. Sint drepturi naturale, caci e obligatia fiecaruia sa-si apere viata, sa-si pastreze libertatea si sa-si defineasca fericirea. Ei, si? „Prietenii nostri de stinga spun ca nu exista solutii simple. Dar daca exista? Simple, dar grele.“ Libertate inseamna raspundere, iei decizii si-ti asumi consecintele. Simplu. Dar povara e grea, uneori cumplit de grea. Si daca ti-o usureaza cineva? Statul.
Toxicomanie de partid si de stat
Toate democratiile euro-atlantice au deficite bugetare masive. Si, in diferite grade, au social-democratie, protectie sociala, Stat-Providenta – bref, SCFU, unic vinovat de deficit. in America anilor ’30, pina la adoptarea modelului, cheltuielile bugetare erau de maximum 12% din PIB. Azi sint peste 36%, sub Clinton sarisera de 47%. UE a fixat limita la 50% – si se incalca dezinvolt (campioane: Franta si Germania). Sectorul public inghite mereu tot mai multi bani, dar calitatea serviciilor scade. E ca si cu drogurile. De ce ia, toxicomanul vrea mai mult.
Daca primeste mereu fonduri, birocratia se extinde. De pilda, cheltuielile cu administratia in invatamintul american preuniversitar. Public: 40%. Privat: 20%. Semi-analfabeti la terminarea liceului? Privat: zero. Public: 40%. Deh, la stat sint salarii mai mici. Fals – in medie, sint cu 30% mai mari. Sectorul public prezinta oriunde simptome similare. Marea Britanie, sanatate: 40% cheltuieli pe administratie. Sint dati afara medici si asistente, in timp ce listele de asteptare la internari se lungesc pe luni sau ani de zile. intre timp, mai mor din bolnavi. Mai mor si din pensionari, de frig, ca n-au bani de incalzire. Au cotizat o viata si pensiile sint mizerabile. Ghinion, Planificatorii au calculat prost – sistemul se prabuseste, pretutindeni. Socialismul nu isi poate indrepta erorile. E perfect, nu greseste. Singurul drum e inainte! in UK – cea mai capitalista tara europeana – sub stinga, sectorul public a urcat la 27% din forta de munca. Aproape o treime. Cu cine vor vota ei, bugetarii?
Buzunarul
Veti spune: asta nu e socialism, e Etatism. Nu, zice Dreapta. Etatismul este socialism. Institutiile publice sint „proprietatea intregului popor“. Activitatea lor e strict planificata, de la Centru. Si sint finantate socialist, prin capusarea sectorului privat. Nimic nu e „gratis“ – totul costa. Diferenta e ca Sectorul Public, oricit de aberant, nu poate da faliment. Democratie inseamna egalitate in fata legii. Si la impozite? Nu, bogatii trebuie sa dea mai mult, pentru Binele (Sectorului) Public. Asa e „moral“. Iar „bogatii“ incep unde se termina saracii: clasa de mijloc. Ea e dusmanul. Sa se invete minte, c-au scapat de mizerie si-au devenit independenti de Stat si majoritari – muncind, privat. Socialistii cred ca venitul nu e ceva cistigat, ci distribuit. Spun „impozitare progresiva“, dar e redistributia veniturilor. Confiscarea proprietatii. Unde proprietate inseamna „stapinirea unei valori“ – singurul mod prin care omul poate avea libertate economica, oricit de mica. Fara libertate economica nu exista libertate politica. Adica nu exista libertate. „Sa iei din buzunarul propriu ca sa-ti ajuti semenii e magnific. S-o faci luind din buzunarul altuia, e furt“. Dar impozitarea progresiva s-a introdus prin consens social! „Consens inseamna abandonarea tuturor principiilor, convingerilor si valorilor“.
Grija
Tot in 1776 s-a diagnosticat un fenomen interesant, reconfirmat metodic de realitate: capitalistul, care-si urmareste exclusiv interesul personal (profitul), e minat de „o mina invizibila“ sa slujeasca interesul public, si-o face mai bine ca Statul. „Mina invizibila“ e piata libera. Ca sa cistige mai mult, la concurenta cu altii, lacomul capitalist trebuie sa serveasca mai bine nevoile consumatorilor, cu marfuri si servicii. Daca nu, o face altul. Si-apoi, putina incredere in oameni, ce naiba! Stinga nu are, desi sustine exact contrariul. Interes personal inseamna si asta: respectul de sine, stiind ca i-ai ajutat pe altii (zic reactionarii). E usor sa te declari ingrijorat de soarta nevoiasilor. Te simti nobil. Dar ce faci tu, personal, cind vezi ca Statul pretinde ca ii ajuta, dar ii calca in picioare? ii dai si mai multi bani? Si mai multa putere? „Pai pe noi sa ne futa grija? De-aia-i Stat, sa faca bine la popor. Noi sintem ocupati. Munca, meci, coafor, shopping. Si dupa aia la bere, sa injuram Statul ca minte, fura si traim prost.“ Daca tie nu-ti pasa de tine, Statului de ce i-ar pasa? A, da. Ti-au promis cind le-ai dat votul.
O fi timpul?
Cu prea multa putere in prea putine miini, Statul (socialist) isi bate joc, inevitabil. Raspunsul Dreptei? „Problemele democratiei se rezolva cu mai multa democratie, nu cu mai putina.“ Rol minim al guvernului central: maxima descentralizare. Decizia pastrata aproape de cei pe care ii afecteaza si alesii tinuti din scurt. „Ce-ai facut cu banii mei?“ e un bun inceput. Reducerea sectorului public, prin privatizare: banii privati se cheltuie altfel, cu folos. Nu vin din sacul fara fund al Bugetului. Bineinteles, impozite scazute. intotdeauna, mai multi bani in buzunarele oamenilor stimuleaza consumul, care stimuleaza crearea de locuri de munca, deci prosperitatea comuna. Inclusiv a Bugetului. Cind se aplica, modelul reuseste spectaculos. Si invers. Viata nu se planifica de la Centru; si-o planifica fiecare, individual. Simplu. Dar greu. Uneori, cumplit de greu. Trebuie, printre altele, curaj, initiativa, inspiratie, fermitate, pregatire, efort, consecventa, conlucrare, sacrificii, participare, imaginatie, incredere, loaialitate, respect, generozitate, nervi tari, cuvint, obraz. Iar la temelie, Legea. Care sa nu insemne bunul plac al Statului. Deci, morala. Ne-relativa. Absoluta. OK.
Asa stind lucrurile: exista Dreapta in Romania? Veti recunoaste ca nu. Normal. E o creatie aproape exclusiv britanico-americana si n-am prea avut cum sa ne molipsim. Modelul nostru democratic e Etatismul franco-prusac. E Stinga si cind isi zice Dreapta. ingrijorarea legata de Stinga Romaneasca nu poate fi decit una singura: ca n-are concurenta. Monopolul politic e, intotdeauna, nociv sanatatii. Produce Despoti Luminati – care au Solutia („dresura de oameni“ etc.), numai sa li se dea Puterea. Toata. Prin vot democratic, desigur. „Dind Statului puteri nelimitate, arbitrariul devine legal; astfel, democratia poate crea cel mai complet despotism imaginabil“. Dreapta, careva?
Distributia
Reactionarii (esantion): Russell Kirk, Edmund Burke, Friedrich A. Hayek, Ronald Reagan, Thomas Jefferson, Margaret Thatcher, Adam Smith, Ann Coulter, Rush Limbaugh, Walter E. Williams, Milton Friedman, Barry Goldwater (fara o ordine anumita, nici macar sentimentala – altfel incepeam cu Reagan). Va las placerea de-a pune nume alaturi de idei, descoperind sau redescoperind contributia fiecaruia. Pot aparea surprize. Mari. Scrib: Alexandru Hancu.
Autor: Alexandru HANCU | 2008 Observator Cultural
Evident, vorbim de Stinga la modul intelectual, nu bezmetic. Lenin, Stalin, Mao, Brejnev, Ho Si Min, Jivkov, Pol Pot, Castro, Kim Ir Sen, Dej, Nicolae&lena – asa nu! Ei au intinat. Nobilele idealuri, yes. Social-democratie, Umanism Progresist, A Treia Cale – asa da! SCFU. Socialism Cu Fata Umana. E normala ingrijorarea pentru soarta Modelului Intelectual de Stinga in Romania? Sigur. Nu trebuie lasata sa se stinga, Stinga. Pentru binele nostru comun, al tuturor, de la orase si sate. Bun, revenim la realitate. (Scurta paranteza: discutam pentru ca, aparent, in Romania n-ar fi destula Stinga. Adica, in Romania exista Dreapta? Nu va grabiti.)
Socio-digitatie
Stinga a fost, este si nu poate fi decit Intelectuala. Oricum si-ar schimba numele, oriciti maslini si-ar pune pe steag, stinga inseamna socialism. Sistemul acela, splendid, care garanteaza bunastare pentru toti – prin confiscarea proprietatii private. Or, nu truditorii din industrie, agricultura si servicii, nu saracii si napastuitii, nu umilitii si obiditii au inventat socialismul – ci intelectualii. Detaliu amuzant: sensul cuvintului „intelectual“ a fost, initial, de „ginditor radical, socialist“. Dupa porunca lui Marx: „Intelectualul trebuie sa muste neincetat din temelia societatii“. Pe vremea lui Zola, intelectual mai insemna si „revolutionar de cafenea“. M’enfin. Din cafenele, din saloane, inventia trebuia „vinduta“. Rational, fireste. Ei, nu tocmai. Prima scamatorie a socialistilor, care le-a deschis larg portile succesului de critica si box-office, a fost demna de marele Houdini. Au inlocuit ratiunea cu emotia. Acuma, nici n-aveau de ales. Rational, constructia li se darima intr-o fraza. Vine cam asa: „Socialismul e imposibil pentru ca nu exista oameni perfecti“. Ca orice mare scoala de iluzionism, Stinga a scos insa iepurele din palarie. Sigur ca exista oameni perfecti.
Fa-te ca gindesti
Socialismul promite fericirea, prin egalitate in bunastare. Pentru asta, activitatea e organizata atent, in toate domeniile. Planificare. E suficient sa se stie despre fiecare individ (milioane, zeci, sute de milioane) cu ce poate contribui si ce nevoi are. Se face planul, se aplica, gata: egalitate, fericire! Stiintific! Subiectii trebuie sa faca doar atit: sa renunte la libertate. La dreptul de a-si hotari singuri soarta, dind Statului puterea totala de-a le controla vietile – prin Planificatori.
Oameni cu facultati, doctorate, nu de la tirnacop. Stiu exact ce-i fericirea ta, fara sa te cunoasca. Ti-o repartizeaza fara gres, de cind te nasti si pina mori. Si nu pun niciodata binele propriu deasupra Binelui Comun. N-au cum. Sint perfecti. Alexis de Tocqueville, 1848: „Democratia si socialismul au in comun un singur cuvint: egalitate. Observati insa diferenta: democratia cauta egalitatea in libertate, socialismul in constringere si servitute“. Nu s-a inselat, Tocqueville, pentru ca nu isi facea iluzii despre natura umana. Oameni perfecti nu exista. impotriva evidentei, Stinga spune ca da. G.K. Chesterton: „Cind omul nu mai crede in Dumnezeu, nu e adevarat ca nu mai crede in nimic. Crede in orice“. Stinga crede in suprematia ratiunii umane.
Stinga a inlocuit morala crestina, absoluta, transcendenta, cu morala relativa. Binele e numai ce serveste Cauza. E definit „rational“, prin consens, de la etapa la etapa. Minciuna, furt, crima: socialismul le comite pe toate. Propaganda. Confiscarea proprietatii. Mortile in numele ideologiei. Stinga atrage, speculind cu abilitate emotiile.
„Sursa averii nu poate fi decit exploatarea, adica jaf si inselaciune. Cei multi, exploatatii, au dreptul moral la egalitate – prin redistributia veniturilor. Exploatatorii sint puternici, unii se vor opune prin forta, comitind orori.“ Indignare, lacomie, spaima, ura. Si totul devine rational, perfect acceptabil. Planificatorii sint omniscienti, Statul omnipotent; ca sa-si termine lucrarea, nici un abuz nu mai e imoral. Istoria a confirmat ceea ce criticii au spus de la inceput. Doar piata libera creeaza bunastare, planificarea esueaza in penurie. Detinatorii puterii isi pun, fireste, propriile interese deasupra interesului public. Libertatea colectiva inseamna libertatea conducatorilor de-a face orice poftesc cu avutia tarii si cu oamenii. Constringere, servitute, moarte. Fericire.
Dar dreapta ce-mi zicea?
Si cine sa lupte pentru egalitate – dreapta? Fascistii, nazistii? Mussolini a fost intii socialist, Hitler a creat Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani. Socialismul a nascut fascismul si nazismul. Aceeasi Marie, alta palarie. Dar dreapta reprezinta, oricum, exploatatorii, interesati numai de profit, nu? isi zic si „conservatori“, fiindca nu vor nici o schimbare. Reactionari. Cam la ce mod? Iata ideile de baza, din perioada 1776 si pina in prezent. Tema e Libertatea. Individuala, nu colectiva – dupa cum urmeaza. Rostul Statului nu e sa asigure fericirea, nici sa controleze vietile oamenilor – ci sa apere tara si drepturile cetatenilor. Schimbarea e in legea firii, dar trebuie facuta prudent, nu darimind totul in cale – evolutie, nu revolutie. Exista ceva permanent, care leaga generatiile (trecute, prezente si viitoare) intr-o „comunitate a sufletelor“: intelepciunea bunei convietuiri, imbogatita in secole si transmisa prin traditie, cutume, obiceiuri. Trebuie pastrata ca temelie a libertatii. A conserva inseamna, in primul rind, a apara.
Liberi sa ce?
Libertate fara egalitate nu se poate, dar, in mod clar, oamenii nu sint inzestrati egal. Tocmai de aceea, egalitatea in fata legii e singura forma de egalitate. Prin ea se asigura libertatea – lipsa constringerii, puterea arbitrara a altuia asupra ta. Domnia Legii, nu a Statului. „Ca sa fie respectata, legea e bazata pe morala: proscrie acte pe care oamenii ar evita oricum sa le comita, chiar si in absenta legii“. Nu morala relativa, de conjunctura, ci morala transcendenta, crestina. Pornind de la Regula de Aur: fa altora ce vrei sa ti se faca tie. Relativismul moral garanteaza constringerea, arbitrariul, nu libertatea. Iar libertatea e numai individuala. Omul silit sa se supuna „comunitatii“ (adica Statului) nu e liber. Liber sa ce? Sa isi urmeze interesul personal, respectind legea. Aha! Individualism! Egoism! Deloc. Asociere libera – nimeni nu razbeste singur. Convergenta libera a intereselor individuale e singura cale de-a sluji interesul comun. Dar cei lasati prada nevoilor – ei n-au dreptul la o viata mai buna?
Povara e grea
Stinga vorbeste de „drepturile omului“. Dreapta, de „drepturi naturale“, inalienabile. Ca sa fie asa, trebuie sa corespunda unor obligatii personale. Altfel, sint dorinte. De pilda – dreptul la un loc de munca presupune obligatia altuia de-a ti-l asigura. Asistenta medicala si invatamint „gratis“, ajutor de somaj, pensie de stat – obligatia altora de-a ti le plati. Dreptul la concediu – obligatia altuia de-a munci in absenta ta etc. Si atunci? Sa luam urmatoarea fraza: „Consideram aceste adevaruri de la sine intelese: toti oamenii sint creati egali si primesc de la Creatorul lor anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la Viata, la Libertate si la cautarea Fericirii“ – 4 iulie 1776, Declaratia de Independenta, inceputul Revolutiei Americane. Care a fost conservatoare, n-a vrut sa schimbe, ci sa mentina sistemul din fostele colonii – deci n-a prea fost revolutie. Viata, libertate, cautarea fericirii. Sint drepturi naturale, caci e obligatia fiecaruia sa-si apere viata, sa-si pastreze libertatea si sa-si defineasca fericirea. Ei, si? „Prietenii nostri de stinga spun ca nu exista solutii simple. Dar daca exista? Simple, dar grele.“ Libertate inseamna raspundere, iei decizii si-ti asumi consecintele. Simplu. Dar povara e grea, uneori cumplit de grea. Si daca ti-o usureaza cineva? Statul.
Toxicomanie de partid si de stat
Toate democratiile euro-atlantice au deficite bugetare masive. Si, in diferite grade, au social-democratie, protectie sociala, Stat-Providenta – bref, SCFU, unic vinovat de deficit. in America anilor ’30, pina la adoptarea modelului, cheltuielile bugetare erau de maximum 12% din PIB. Azi sint peste 36%, sub Clinton sarisera de 47%. UE a fixat limita la 50% – si se incalca dezinvolt (campioane: Franta si Germania). Sectorul public inghite mereu tot mai multi bani, dar calitatea serviciilor scade. E ca si cu drogurile. De ce ia, toxicomanul vrea mai mult.
Daca primeste mereu fonduri, birocratia se extinde. De pilda, cheltuielile cu administratia in invatamintul american preuniversitar. Public: 40%. Privat: 20%. Semi-analfabeti la terminarea liceului? Privat: zero. Public: 40%. Deh, la stat sint salarii mai mici. Fals – in medie, sint cu 30% mai mari. Sectorul public prezinta oriunde simptome similare. Marea Britanie, sanatate: 40% cheltuieli pe administratie. Sint dati afara medici si asistente, in timp ce listele de asteptare la internari se lungesc pe luni sau ani de zile. intre timp, mai mor din bolnavi. Mai mor si din pensionari, de frig, ca n-au bani de incalzire. Au cotizat o viata si pensiile sint mizerabile. Ghinion, Planificatorii au calculat prost – sistemul se prabuseste, pretutindeni. Socialismul nu isi poate indrepta erorile. E perfect, nu greseste. Singurul drum e inainte! in UK – cea mai capitalista tara europeana – sub stinga, sectorul public a urcat la 27% din forta de munca. Aproape o treime. Cu cine vor vota ei, bugetarii?
Buzunarul
Veti spune: asta nu e socialism, e Etatism. Nu, zice Dreapta. Etatismul este socialism. Institutiile publice sint „proprietatea intregului popor“. Activitatea lor e strict planificata, de la Centru. Si sint finantate socialist, prin capusarea sectorului privat. Nimic nu e „gratis“ – totul costa. Diferenta e ca Sectorul Public, oricit de aberant, nu poate da faliment. Democratie inseamna egalitate in fata legii. Si la impozite? Nu, bogatii trebuie sa dea mai mult, pentru Binele (Sectorului) Public. Asa e „moral“. Iar „bogatii“ incep unde se termina saracii: clasa de mijloc. Ea e dusmanul. Sa se invete minte, c-au scapat de mizerie si-au devenit independenti de Stat si majoritari – muncind, privat. Socialistii cred ca venitul nu e ceva cistigat, ci distribuit. Spun „impozitare progresiva“, dar e redistributia veniturilor. Confiscarea proprietatii. Unde proprietate inseamna „stapinirea unei valori“ – singurul mod prin care omul poate avea libertate economica, oricit de mica. Fara libertate economica nu exista libertate politica. Adica nu exista libertate. „Sa iei din buzunarul propriu ca sa-ti ajuti semenii e magnific. S-o faci luind din buzunarul altuia, e furt“. Dar impozitarea progresiva s-a introdus prin consens social! „Consens inseamna abandonarea tuturor principiilor, convingerilor si valorilor“.
Grija
Tot in 1776 s-a diagnosticat un fenomen interesant, reconfirmat metodic de realitate: capitalistul, care-si urmareste exclusiv interesul personal (profitul), e minat de „o mina invizibila“ sa slujeasca interesul public, si-o face mai bine ca Statul. „Mina invizibila“ e piata libera. Ca sa cistige mai mult, la concurenta cu altii, lacomul capitalist trebuie sa serveasca mai bine nevoile consumatorilor, cu marfuri si servicii. Daca nu, o face altul. Si-apoi, putina incredere in oameni, ce naiba! Stinga nu are, desi sustine exact contrariul. Interes personal inseamna si asta: respectul de sine, stiind ca i-ai ajutat pe altii (zic reactionarii). E usor sa te declari ingrijorat de soarta nevoiasilor. Te simti nobil. Dar ce faci tu, personal, cind vezi ca Statul pretinde ca ii ajuta, dar ii calca in picioare? ii dai si mai multi bani? Si mai multa putere? „Pai pe noi sa ne futa grija? De-aia-i Stat, sa faca bine la popor. Noi sintem ocupati. Munca, meci, coafor, shopping. Si dupa aia la bere, sa injuram Statul ca minte, fura si traim prost.“ Daca tie nu-ti pasa de tine, Statului de ce i-ar pasa? A, da. Ti-au promis cind le-ai dat votul.
O fi timpul?
Cu prea multa putere in prea putine miini, Statul (socialist) isi bate joc, inevitabil. Raspunsul Dreptei? „Problemele democratiei se rezolva cu mai multa democratie, nu cu mai putina.“ Rol minim al guvernului central: maxima descentralizare. Decizia pastrata aproape de cei pe care ii afecteaza si alesii tinuti din scurt. „Ce-ai facut cu banii mei?“ e un bun inceput. Reducerea sectorului public, prin privatizare: banii privati se cheltuie altfel, cu folos. Nu vin din sacul fara fund al Bugetului. Bineinteles, impozite scazute. intotdeauna, mai multi bani in buzunarele oamenilor stimuleaza consumul, care stimuleaza crearea de locuri de munca, deci prosperitatea comuna. Inclusiv a Bugetului. Cind se aplica, modelul reuseste spectaculos. Si invers. Viata nu se planifica de la Centru; si-o planifica fiecare, individual. Simplu. Dar greu. Uneori, cumplit de greu. Trebuie, printre altele, curaj, initiativa, inspiratie, fermitate, pregatire, efort, consecventa, conlucrare, sacrificii, participare, imaginatie, incredere, loaialitate, respect, generozitate, nervi tari, cuvint, obraz. Iar la temelie, Legea. Care sa nu insemne bunul plac al Statului. Deci, morala. Ne-relativa. Absoluta. OK.
Asa stind lucrurile: exista Dreapta in Romania? Veti recunoaste ca nu. Normal. E o creatie aproape exclusiv britanico-americana si n-am prea avut cum sa ne molipsim. Modelul nostru democratic e Etatismul franco-prusac. E Stinga si cind isi zice Dreapta. ingrijorarea legata de Stinga Romaneasca nu poate fi decit una singura: ca n-are concurenta. Monopolul politic e, intotdeauna, nociv sanatatii. Produce Despoti Luminati – care au Solutia („dresura de oameni“ etc.), numai sa li se dea Puterea. Toata. Prin vot democratic, desigur. „Dind Statului puteri nelimitate, arbitrariul devine legal; astfel, democratia poate crea cel mai complet despotism imaginabil“. Dreapta, careva?
Distributia
Reactionarii (esantion): Russell Kirk, Edmund Burke, Friedrich A. Hayek, Ronald Reagan, Thomas Jefferson, Margaret Thatcher, Adam Smith, Ann Coulter, Rush Limbaugh, Walter E. Williams, Milton Friedman, Barry Goldwater (fara o ordine anumita, nici macar sentimentala – altfel incepeam cu Reagan). Va las placerea de-a pune nume alaturi de idei, descoperind sau redescoperind contributia fiecaruia. Pot aparea surprize. Mari. Scrib: Alexandru Hancu.
Autor: Alexandru HANCU | 2008 Observator Cultural
marți, 11 mai 2010
Mititei, bere şi distracţie la maxim!
Mititei, bere şi distracţie la maxim!
1 Mai. „Vremea a ţinut cu românii“, după cum le place televiziunilor să spună, aşa că aceştia „au pornit, cu mic, cu mare“, la munte sau pe litoral. Emisiunile de ştiri au abundat în materiale despre oameni ieşiţi la iarbă verde, despre „grătarele care n-au luat pauză două zile“ şi, neapărat, care „sfîrîie“, despre „Vama Veche, capitala distracţiei de 1 Mai“, despre „temerarii“ care s-au aruncat în valuri, deşi apa era rece, despre cum s-au băut multe beri, despre cum unii au căzut răpuşi pe sub mese, despre cum alţii s-au distrat în cluburile din Mamaia, despre ce maşini de fiţe erau parcate în faţa discotecilor şi tot aşa. Am văzut o groază de imagini cu burtoşi la bustul gol care învîrteau fleici pe grătare sau cu animatoare îmbrăcate sumar, dansînd în laserele verzi ale cluburilor. Şi am auzit invariabilele vorbe culese de la popor: despre cum merg micii cu berea, în cazul masculilor dezbrăcaţi în natură, sau strigăte de genul „Foarte tare! Distracţie la maxim!“, în discoteci.
Aţi observat că indivizii din cluburi nu ştiu alte cuvinte în afară de „Foarte tare! Distracţie la maxim!“? Aşa cum cei de la iarbă verde par a nu avea habar de altceva decît de „pastramă, mici şi bere“. Ai zice că trăim într-o ţară populată cu oameni decerebraţi, jumătate din ei fiind preocupaţi exclusiv să-şi umple maţul, jumătate – să transpire euforic în cluburi. Foarte tare, frate!
Televiziunile prezintă cele două categorii de „distracţii“ cu simpatie şi, în mod evident, cei care fac aceste ştiri suferă profund că nu sînt ori la iarbă verde, ori în discoteci. Ba, mai mult, prezentatoarele preiau cu voioşie micile poante răsuflate ale celor care „ştiu să se distreze“ – despre care ni se spune, de exemplu, că „nici nu mai ştiu de cînd nu au mai pus gura pe apă, de teamă să nu ruginească“. Spunîndu-ne aşa ceva, respectiva prezentatoare ne face implicit cu ochiul să înţelegem că e şi ea fată de gaşcă şi că numai soarta nemiloasă o ţine în acel moment la un pupitru de ştiri... Altfel, aşa cum poporul nu ştie decît cîteva cuvinte, nici oamenii de ştiri nu sînt mai breji şi mestecă mereu aceleaşi şi aceleaşi expresii („minivacanţa de 1 Mai“, „sfîrîie grătarele“, „vremea a ţinut cu românii“, „petrecerea e-n toi“ etc.)
Aşa stînd lucrurile, credeţi că se întreabă cineva, dintre cei care ne livrează aceste ştiri, ce-i în capul tinerilor din discoteci sau în cel al masculilor de pe pajişte? Face cineva vreo analiză a mentalului colectiv subjugat grătarului? Încearcă cineva să vadă dincolo de urletele cu „distracţie la maxim!“? Sau, dacă nu fac incursiuni antropologice sau de psihologie colectivă, şi-a propus cineva măcar să numere seringile de pe plajă, de la Vama Veche, sau cazurile de comă alcoolică? Am cere deja prea mult!...
Televiziunile sînt teritoriul predilect al superficialităţii, al aparenţelor, al cultivării clişeelor şi a oamenilor-clişeu. Dacă ar săpa puţin sub pojghiţa pe care le place să patineze, ar trebui să spună adevărul – cum ar zice Godard – iar asta nu e de dorit. Reiau ce citam din Godard acum ceva vreme: „Se admite din start absenţa adevărului şi totul nu este decît vorbărie despre.“
Desigur, există şi televiziuni care, chipurile, dezbat problemele – dar nu fac altceva decît „vorbărie despre“. Este cazul Realităţii TV, care a invitat duminica trecută cîţiva oameni în studio, să discute despre cum se distrau tinerii în trecut şi cum se distrează acum. Printre invitaţi era şi Nicu Covaci de la Phoenix, îmbrăcat într-o vestă de blugi pe pielea goală, care ne-a povestit cum e el şi împotriva comunismului, dar şi împotriva capitalismului şi cum a rămas un haiduc. Şi cum vin oamenii de toate vîrstele la concertele Phoenix, să asculte artă adevărată. De ce l-ai invita pe Nicu Covaci să-ţi analizeze lucruri la televizor? Păi, simplu: să faci „vorbărie despre“, să se bată cîmpii şi să ocoleşti cît mai mult spunerea adevărului.
Cezar PAUL-BĂDESCU | Cultura pe sticlă
Dilema veche, nr. 325, 6 - 12 mai 2010
1 Mai. „Vremea a ţinut cu românii“, după cum le place televiziunilor să spună, aşa că aceştia „au pornit, cu mic, cu mare“, la munte sau pe litoral. Emisiunile de ştiri au abundat în materiale despre oameni ieşiţi la iarbă verde, despre „grătarele care n-au luat pauză două zile“ şi, neapărat, care „sfîrîie“, despre „Vama Veche, capitala distracţiei de 1 Mai“, despre „temerarii“ care s-au aruncat în valuri, deşi apa era rece, despre cum s-au băut multe beri, despre cum unii au căzut răpuşi pe sub mese, despre cum alţii s-au distrat în cluburile din Mamaia, despre ce maşini de fiţe erau parcate în faţa discotecilor şi tot aşa. Am văzut o groază de imagini cu burtoşi la bustul gol care învîrteau fleici pe grătare sau cu animatoare îmbrăcate sumar, dansînd în laserele verzi ale cluburilor. Şi am auzit invariabilele vorbe culese de la popor: despre cum merg micii cu berea, în cazul masculilor dezbrăcaţi în natură, sau strigăte de genul „Foarte tare! Distracţie la maxim!“, în discoteci.
Aţi observat că indivizii din cluburi nu ştiu alte cuvinte în afară de „Foarte tare! Distracţie la maxim!“? Aşa cum cei de la iarbă verde par a nu avea habar de altceva decît de „pastramă, mici şi bere“. Ai zice că trăim într-o ţară populată cu oameni decerebraţi, jumătate din ei fiind preocupaţi exclusiv să-şi umple maţul, jumătate – să transpire euforic în cluburi. Foarte tare, frate!
Televiziunile prezintă cele două categorii de „distracţii“ cu simpatie şi, în mod evident, cei care fac aceste ştiri suferă profund că nu sînt ori la iarbă verde, ori în discoteci. Ba, mai mult, prezentatoarele preiau cu voioşie micile poante răsuflate ale celor care „ştiu să se distreze“ – despre care ni se spune, de exemplu, că „nici nu mai ştiu de cînd nu au mai pus gura pe apă, de teamă să nu ruginească“. Spunîndu-ne aşa ceva, respectiva prezentatoare ne face implicit cu ochiul să înţelegem că e şi ea fată de gaşcă şi că numai soarta nemiloasă o ţine în acel moment la un pupitru de ştiri... Altfel, aşa cum poporul nu ştie decît cîteva cuvinte, nici oamenii de ştiri nu sînt mai breji şi mestecă mereu aceleaşi şi aceleaşi expresii („minivacanţa de 1 Mai“, „sfîrîie grătarele“, „vremea a ţinut cu românii“, „petrecerea e-n toi“ etc.)
Aşa stînd lucrurile, credeţi că se întreabă cineva, dintre cei care ne livrează aceste ştiri, ce-i în capul tinerilor din discoteci sau în cel al masculilor de pe pajişte? Face cineva vreo analiză a mentalului colectiv subjugat grătarului? Încearcă cineva să vadă dincolo de urletele cu „distracţie la maxim!“? Sau, dacă nu fac incursiuni antropologice sau de psihologie colectivă, şi-a propus cineva măcar să numere seringile de pe plajă, de la Vama Veche, sau cazurile de comă alcoolică? Am cere deja prea mult!...
Televiziunile sînt teritoriul predilect al superficialităţii, al aparenţelor, al cultivării clişeelor şi a oamenilor-clişeu. Dacă ar săpa puţin sub pojghiţa pe care le place să patineze, ar trebui să spună adevărul – cum ar zice Godard – iar asta nu e de dorit. Reiau ce citam din Godard acum ceva vreme: „Se admite din start absenţa adevărului şi totul nu este decît vorbărie despre.“
Desigur, există şi televiziuni care, chipurile, dezbat problemele – dar nu fac altceva decît „vorbărie despre“. Este cazul Realităţii TV, care a invitat duminica trecută cîţiva oameni în studio, să discute despre cum se distrau tinerii în trecut şi cum se distrează acum. Printre invitaţi era şi Nicu Covaci de la Phoenix, îmbrăcat într-o vestă de blugi pe pielea goală, care ne-a povestit cum e el şi împotriva comunismului, dar şi împotriva capitalismului şi cum a rămas un haiduc. Şi cum vin oamenii de toate vîrstele la concertele Phoenix, să asculte artă adevărată. De ce l-ai invita pe Nicu Covaci să-ţi analizeze lucruri la televizor? Păi, simplu: să faci „vorbărie despre“, să se bată cîmpii şi să ocoleşti cît mai mult spunerea adevărului.
Cezar PAUL-BĂDESCU | Cultura pe sticlă
Dilema veche, nr. 325, 6 - 12 mai 2010
duminică, 28 februarie 2010
Godfrey Bloom MEP - Man made Global Warming is a myth!
Adevarul si numai adevarul despre asa zisa incalzire globala.
vineri, 25 decembrie 2009
Ronald Reagan - Omul care a scapat Europa de comunism
Un articol scris de Alexandru Hancu (nu e ala cu cutremurele)
Omul care a scapat Europa de comunism
Daca sunteti liberi sa cititi acest ziar e pentru ca acum multi ani un fost reporter sportiv, ajuns apoi actor si in cele din urma politician, s-a gandit sa va faca acest dar. Din America. N-ati avea astazi in maini 22 daca la putere ar fi Nicolae Ceausescu (ori Fiul), tara in care locuiti s-ar chema Republica Socialista Romania, iar de la Kremlin ar sta cu laba pe noi vreun cumatru de-al lui Leonid Brejnev. Dar uite ca asa a fost sa fie: in 1980, un fost reporter sportiv si actor a fost ales presedintele Statelor Unite ale Americii. Si a schimbat lumea din temelii.
A murit sambata, la 93 de ani, rapus de o pneumonie, dupa ce boala Alzheimer i-a luat treptat mintile. S-a numit Ronald Reagan. Daca azi nu stati la coada noaptea, cu scaunelul, la tacamuri de peste si copite de porc, daca aveti curent si apa calda si 50 de canale pe cablu, daca va zbarnaie in buzunar telefonul mobil, daca aveti pasaport si puteti (inca) alege ce ziar cititi - ei bine, baieti si fete, lui trebuie sa-i multumiti.
Sigur, tot lui ar trebui sa-i multumeasca si Iliescu, Nastase, Vanghelie, Dragomir, Vadim si tovarasii lor de joaca, dar cumva ma gandesc ca n-o sa le treaca prin cap. Nu-i bai, caci vorbele astea nu sunt pentru ei. Sunt pentru cei care au crezut si au obosit sa mai creada. Pentru cei care au incercat sa se lupte si acum se gandesc ca ar fi mai bine sa se vanda - daca n-au facut-o deja. Si pentru cei mai tineri, care nu stiu incotro s-o apuce. In 1980, nici America nu stia incotro s-o apuce. Economia era la pamant, sugrumata de impozite si lovita napraznic de explozia pretului la petrol (declansata de OPEC spre a aduce Occidentul in genunchi). Cine traia din salariu nici nu se putea gandi sa isi cumpere casa. Asta, in cea mai bogata si puternica tara de pe lume!!!
Sigur, tot lui ar trebui sa-i multumeasca si Iliescu, Nastase, Vanghelie, Dragomir, Vadim si tovarasii lor de joaca, dar cumva ma gandesc ca n-o sa le treaca prin cap. Nu-i bai, caci vorbele astea nu sunt pentru ei. Sunt pentru cei care au crezut si au obosit sa mai creada. Pentru cei care au incercat sa se lupte si acum se gandesc ca ar fi mai bine sa se vanda - daca n-au facut-o deja. Si pentru cei mai tineri, care nu stiu incotro s-o apuce. In 1980, nici America nu stia incotro s-o apuce. Economia era la pamant, sugrumata de impozite si lovita napraznic de explozia pretului la petrol (declansata de OPEC spre a aduce Occidentul in genunchi). Cine traia din salariu nici nu se putea gandi sa isi cumpere casa. Asta, in cea mai bogata si puternica tara de pe lume!!!
Pe plan extern, iarasi numai bucurii. Expansiunea comunismului parea de neoprit - URSS invadase Afganistanul, iar la usa Americii, Nicaragua incapuse pe mana flacailor cu secera si ciocanul. In Orientul Mijlociu, Iranul era controlat de fundamentalisti islamici, care amenintau sa se extinda in toata zona Golfului. In plus, de mai bine de un an Ayatolahii tineau ostateci 52 de americani in fosta ambasada din Teheran si dadeau cu tifla spre Washington, unde presedinte era Jimmy Carter. Politician din Partidul Democrat, deci de stanga. Poate vi-l mai amintiti - e flacaul care s-a fotografiat cu Ceausescu si cu Leana, in balcon la Casa Alba. Printre politicienii si capetele luminate din presa americana, dominata de ideile de stanga, domnea consensul - tara e pe duca, lumea libera la fel. Atentie - nu e o gluma!!! America ajunsese, in 1980, intr-o cumplita ananghie. Disperarea era atat de mare, incat era vehiculata foarte serios ideea desfiintarii functiei de presedinte - sau transformarea ei intr-una pur decorativa.
Asasinarea lui John Kennedy, razboiul pierdut in Vietnam, scandalul Watergate - soldat cu demisia lui Richard Nixon - si, evident, declinul economic demoralizasera natiunea americana si subminasera grav increderea in presedintie, institutia fundamentala a sistemului politic american. Ca si increderea in democratie si in piata libera. Faurarii de la Kremlin isi frecau fericiti mainile - inca un pic, si gata. In mediile politice, academice si in presa din occident, socialismul si in cele din urma victoria mondiala a comunismului ajunsesera sa fie lucruri de care se vorbea ca despre evolutii inevitabile. Incredibil, nu? Ei, si tocmai cand capetele luminate se pregateau sa cante prohodul Americii din fata monumentului lui George Washington - surpriza!!! Un oarecare Ronald Reagan, ajuns guvernator in Statul California, iese in fata - si zice NU!!! America nu e pe duca, economia poate fi redresata, iar Lumea Libera va infrange comunismul. Ha!!! Cam asa pot fi rezumate reactiile. Mai exact - "Ha, ha, ha...". Apoi, cand s-a vazut ca mesajul lui Reagan prinde la popor, placa s-a schimbat: "Atentiune, nu-l credeti, e un nebun periculos, sau un escroc care promite orice, doar ca sa ajunga presedinte. E un fost actor - la ce-l poate duce mintea?"
Mda. In campania pentru alegerile prezidentiale din 1980, Ronald Reagan a propus alegatorilor un program simplu. Doar trei puncte: reducerea impozitelor; reducerea cheltuielilor sociale; cresterea cheltuielilor militare. A castigat doua mandate la Casa Alba. Si a scapat Europa de comunism.
Pana la el, in politica americana ajunsesera sa fie aproape litera de lege doua idei. Aplicate consecvent bunaoara de presedintele Jimmy Carter, politicianul de stanga, din Partidul Democrat. Prima: statul stie mai bine decat cetateanul ce trebuie facut cu banii castigati prin munca cinstita de cetateanul cu pricina. Transpusa in practica, ideea a rodit bogat: impozite cat malul si ditamai programe guvernamentale de protectie sociala. Ca doar guvernul stie mai bine. Cum iesi insa din criza? Impozite mai mari, cheltuieli sociale mai mari, evident - alta solutie nu e, a grait stanga. Reagan era insa republican, deci de dreapta. Ideea lui: "Guvernul nu e solutia problemei. Guvernul e problema". Pe care viitorul presedinte a promis s-o trateze cu un remediu simplu: mai multi bani in buzunarele oamenilor, nu in cuferele guvernului. Adica impozite mai mici. Cu 30% mai mici. Astfel ca oamenii sa aiba mai multi bani cu care sa cumpere produse si servicii. Stimuland in acest fel crearea de locuri de munca si cresterea economica.
Pana la el, in politica americana ajunsesera sa fie aproape litera de lege doua idei. Aplicate consecvent bunaoara de presedintele Jimmy Carter, politicianul de stanga, din Partidul Democrat. Prima: statul stie mai bine decat cetateanul ce trebuie facut cu banii castigati prin munca cinstita de cetateanul cu pricina. Transpusa in practica, ideea a rodit bogat: impozite cat malul si ditamai programe guvernamentale de protectie sociala. Ca doar guvernul stie mai bine. Cum iesi insa din criza? Impozite mai mari, cheltuieli sociale mai mari, evident - alta solutie nu e, a grait stanga. Reagan era insa republican, deci de dreapta. Ideea lui: "Guvernul nu e solutia problemei. Guvernul e problema". Pe care viitorul presedinte a promis s-o trateze cu un remediu simplu: mai multi bani in buzunarele oamenilor, nu in cuferele guvernului. Adica impozite mai mici. Cu 30% mai mici. Astfel ca oamenii sa aiba mai multi bani cu care sa cumpere produse si servicii. Stimuland in acest fel crearea de locuri de munca si cresterea economica.
Eh, o prostie, au spus inteleptii de stanga. Numai ca Reagan a ajuns presedinte, si-a aplicat planul si de aproape 25 de ani, America se bucura de o perioada neintrerupta de prosperitate - cand mai mult, cand mai putin, dar prosperitate, nu criza dupa criza. Piata libera, nu dirijism - cum ar fi vrut sa vada stanga. Nu-i rau pentru un nepriceput intr-ale politicii, nu? Despre care mai toti priceputii, inclusiv din propriul partid, au zis c-o sa-si franga gatul... si au dat cu rahat inca destula vreme, pana mai acum cativa ani. Cand au admis totusi ca Reagan a venit cu un soi de revolutie.
Relansarea economica a Americii avea o miza mult mai mare pentru Ronald Reagan decat nivelul de trai al celor ce l-au ales. Era nevoie de bani pentru daramarea comunismului.
A doua mare idee a politicii americane pre-Reagan suna cam asa: "Uniunea Sovietica nu trebuie suparata, fiindca are arme nucleare, iar comunismul poate nu e chiar un lucru rau". Alo!!! Un pic de bun simt, ce naiba... Numai ca prin 1980, in cercurile "elevate" occidentale, de bun simt era sa spui ca viitorul va fi Paradisul Proletar, si ca nu era un viitor asa de indepartat. Daca nu va vine sa credeti, consultati arhivele. Sau cititi azi presa occidentala de stanga, partea care n-a observat ca nu mai exista Uniunea Sovietica. Ori bagati un ochi la ce se discuta pe la destule din marile universitati din Vest, unde comunismul e considerat in continuare un model minunat, gresit aplicat. Deci, tot de viitor.
A doua mare idee a politicii americane pre-Reagan suna cam asa: "Uniunea Sovietica nu trebuie suparata, fiindca are arme nucleare, iar comunismul poate nu e chiar un lucru rau". Alo!!! Un pic de bun simt, ce naiba... Numai ca prin 1980, in cercurile "elevate" occidentale, de bun simt era sa spui ca viitorul va fi Paradisul Proletar, si ca nu era un viitor asa de indepartat. Daca nu va vine sa credeti, consultati arhivele. Sau cititi azi presa occidentala de stanga, partea care n-a observat ca nu mai exista Uniunea Sovietica. Ori bagati un ochi la ce se discuta pe la destule din marile universitati din Vest, unde comunismul e considerat in continuare un model minunat, gresit aplicat. Deci, tot de viitor.
Ronald Reagan a pus insa un alt diagnostic. "Uniunea Sovietica e Imperiul Raului". Asemenea cuvinte nu aparusera niciodata in discursul vreunui lider occidental. Le-am auzit intr-o noapte la radio, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor - ca asa se asculta Vocea Americii. Si am sarit in sus, de parca as fi dat gol in minutul 90, in finala Cupei Campionilor. "Da, neica. Da! Sigur ca DA!!! Despre asta e vorba. Imperiul Raului!!!" Acolo am trait. In bezna, in frig, in foame, in frica si disperare. In Raiul comunist. In Romania lui Ceausescu. In Creatia Moscovei. In Imperiul Raului. Si m-am gandit atunci ca ar fi o sansa, firava, dar reala, ca omul ala, Reagan, sa nu ii cheme si el pe Ceasca si pe Leana la Casa Alba si sa-si faca poze cu ei in balcon si-n gradina de trandafiri. Si sa le-o traga peste bot sovieticilor. Si sa scapam de comunism - adica sa ne scape americanii. Aveam sperante, caci tot la radioul cu pricina, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor, am auzit ca Reagan - un actor de doi lei si un individ iresponsabil, cum zicea Scanteia - e hotarat sa rezolve problema, si ca, dupa parerea lui, comunismul se indreapta spre lada de gunoi a Istoriei.
Pana la Ronald Reagan, presedintii americani acceptasera teza ca trebuie sa se poarte cu manusi cu sovieticii, din cauza riscului unei catastrofe nucleare. Exista o formula, prescurtata MAD. Care inseamna "nebun" in limba engleza, dar care vine de fapt de la Mutually Assured Destruction - adica Distrugere Reciproca Asigurata. Cu alte cuvinte, daca una din superputeri trage prima cu rachete nucleare, cealalta raspunde si toata lumea moare. Asa stand lucrurile, nimeni nu va indrazni sa foloseasca arme nucleare, si nu trebuie facut nimic care sa strice acest echilibru al terorii. Pe sleau, santaj nuclear ca garantie a pacii. Sovieticii sa fie lasati in pace, chiar daca asta inseamna ca se intind. La inceputul anilor ‘80, Moscova a hotarat sa instaleze rachete nucleare SS20 cu raza medie de actiune la granitele Europei de Vest. Europenii au facut pe ei, si atunci Reagan a raspuns cu desfasurarea in Europa de rachete americane de tip Cruise si Pershing. Huo!!! Criminalul!!! Reagan impinge omenirea spre Cataclismul Nuclear!!! Si hai in strada, cu milioanele, scandand "Pace, Pace". In Anglia, in Germania, in Franta, in Italia, peste tot unde era o stanga sau o miscare pacifista pe care le putea manipula KGB-ul. Afara cu rachetele americane, despre alea rusesti nici o vorba. Ne-a scos si Ceausescu atunci in strada, sa cerem pace. Noi ca noi, ca n-aveam de ales, dar aia, in Vest? O fi groasa, neica. Si era. Publicul era speriat in Occident si nu vedea aceeasi solutie de bun simt la care se gandise Ronald Reagan. Anume, ca nu mai trebuie cedat in fata amenintarii. Nici un pas. La ce-au dus aproape 40 de ani de cedari? La sporirea amenintarii. Iar de negociat, nu se poate negocia cu un adversar convins ca Occidentul e slab si n-are vointa sa se opuna. Dar liderii de stanga spuneau publicului occidental ca politica lui Reagan e nesabuita, si ii va impinge pe rusi, saracii, la razboi. Ziarele le spuneau acelasi lucru. Si Hollywoodul - in filme care sustineau ca o catastrofa nucleara bate la usa, si ca va fi vina Americii daca se va intampla.
Asa ca Reagan le-a explicat oamenilor, pe indelete, pe bune, cum statea treaba. De cate ori a fost nevoie. Si a actionat. A trimis rachete cu raza medie de actiune in Europa, cu tot valul de proteste. "O masura absolut necesara" - isi aminteste fostul cancelar german Helmuth Kohl. Iar apoi, Ronald Reagan a anuntat "Razboiul Stelelor". In termeni tehnici, Initiativa de Aparare Strategica. Un sistem de lasere si rachete amplasate la sol si pe statii orbitale, menit sa distruga in zbor rachetele pe care sovieticii le-ar lansa impotriva Statelor Unite. O investitie uluitor de costisitoare, si un program de-o complexitate tehnica fara precedent - care nici n-a putut fi realizat. Dar Moscova n-avea de unde sti asta - americanii se apucasera de lucru, si pareau hotarati sa termine treaba. Iar cum sovieticii n-aveau banii americanilor si nici de unde sa faca rost, au cedat. Au venit la masa negocierilor, au propus fel de fel de compromisuri - dar Reagan n-a dat inapoi, s-a tinut tare, avand un singur obiectiv: capitularea Moscovei. Si a obtinut-o. Prin tratatele de dezarmare nucleara, si mai ales prin Perestroika inceputa de Gorbaciov. Care a insemnat inceputul sfarsitului comunismului in Europa. Caci nici o dictatura nu se poate reforma. Se poate doar prabusi, daca are cine s-o impinga.
La fel de "rupt de realitate" ca si pana atunci, in 1987 Ronald Reagan a tinut un discurs in Berlinul de Vest, in fata Portii Brandenburg, la doi pasi de Zidul Berlinului. Retineti, in 1987. In acel discurs, i-a adresat doua cereri lui Mihail Gorbaciov. "Domnule Gorbaciov, deschideti aceasta poarta. Domnule Gorbaciov, daramati Zidul". Ei, poftim. Ce naivitate. Ca si cum s-ar fi putut intampla. S-a intamplat in 1989, la cateva luni dupa ce Reagan isi terminase al doilea mandat si plecase de la Casa Alba.
Sunt destui care ii neaga in continuare lui Ronald Reagan orice merit. Care spun ca tot ce s-a intamplat era inevitabil, si s-ar fi petrecut oricum si fara el. Sau fara Papa Ioan Paul al II-lea. Sau fara Margaret Thatcher. Da, si daca nu picta Michelangelo Capela Sixtina, o facea altul. Si iesea la fel. Precis. S-a zis despre Ronald Reagan ca a fost doar un actor care a interpretat politici facute de altii. Ca era senil, incult, marginit si cate si mai cate. Sunt altii insa care isi amintesc altceva despre el. Ca a fost un om cinstit, curajos si drept. Un lider care nu se temea sa se inconjoare de oameni talentati si competenti si care n-a incercat sa pretinda ca se pricepe la toate. Dar care n-a fost marioneta nimanui. Un om care credea in Dumnezeu si in Libertate si in victoria binelui.
Sunt destui care ii neaga in continuare lui Ronald Reagan orice merit. Care spun ca tot ce s-a intamplat era inevitabil, si s-ar fi petrecut oricum si fara el. Sau fara Papa Ioan Paul al II-lea. Sau fara Margaret Thatcher. Da, si daca nu picta Michelangelo Capela Sixtina, o facea altul. Si iesea la fel. Precis. S-a zis despre Ronald Reagan ca a fost doar un actor care a interpretat politici facute de altii. Ca era senil, incult, marginit si cate si mai cate. Sunt altii insa care isi amintesc altceva despre el. Ca a fost un om cinstit, curajos si drept. Un lider care nu se temea sa se inconjoare de oameni talentati si competenti si care n-a incercat sa pretinda ca se pricepe la toate. Dar care n-a fost marioneta nimanui. Un om care credea in Dumnezeu si in Libertate si in victoria binelui.
Cat a putut, Ronald Reagan a facut. A promis ca va reda Americii mandria si puterea si s-a tinut de cuvant. A promis ca va darama Imperiul Sovietic si a facut-o. Nu singur, nu de capul lui. A facut-o cu sprijinul unei echipe exceptionale. Dar in primul si in primul rand, a facut-o castigand increderea si sprijinul oamenilor care l-au ales. "Oamenii de rand". Cei multi si marunti. Pe care nu i-a tradat. Pe care nu i-a mintit. Le-a spus ca va fi greu, dar alta cale nu era, le-a explicat de ce si i-a castigat de partea lui. "M-am adresat sperantelor, nu spaimelor voastre - si asa sper sa ma tineti minte", a spus intr-unul din ultimele lui discursuri. Si isi mai amintesc cei ce l-au cunoscut ca era un om de un umor debordant. Si de un optimism incorigibil.
Acum de ce v-ar interesa toate astea? Simplu. Pentru ca cititi aceast ziar, nu Scanteia - ceea ce e un lucru admirabil, caci arata ca suntem pe drumul cel bun. Inca. Pe drumul asta ne-a pus un fost reporter sportiv, fost actor la Hollywood, ajuns presedintele Statelor Unite. Care s-a gandit ca libertatea Americii trebuie sa insemne si libertatea noastra. Si nu numai ca s-a gandit, dar a si facut-o. Desi toti inteleptii zilei, toti "realistii", toti "expertii" ziceau ca nu se poate. A venit el cu niste flacai cu curaj si idei clare, si s-a putut. Ar trebui sa fie un exemplu si pentru cei ce au sperat si au obosit, si pentru cei care s-au luptat o vreme si acum se gandesc sa se vanda. Si pentru cei care nu stiu incotro s-o apuce. "Hai, da' glumet te mai crezi, vere - pai sa mergem in America, nu, ca acolo se poate?" Se poate si asa, nu zic, dar ca sa nu batem drumul pana acolo - n-ar fi mai simplu sa aducem un pic de America la noi? Nu se poate? Ronald Reagan ne-a trimis cartea si ne-a deschis-o la prima pagina. Restul nu mai depinde de el.
Alexandru Hancu - Revista 22
marți, 13 octombrie 2009
Un text scris la 1900, la fel de valabil si azi in 2009
„O! Unde sînt zilele de odinioară! Cînd prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De ce oare devenim atît de goi, de cenuşii, atît de trîndavi, nepăsători, netrebnici şi nenorociţi cînd începem să trăim?!... Iată! Oraşul acesta are două sute de ani şi o sută de mii de locuitori... şi nu e nici unul care să nu semene cu ceilalţi! Nici în trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cît de puţin însemnat, care să stîrnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i semăna! Nu fac decît să bea şi să mănînce, să doarmă şi pînă la urmă să moară! Apoi se nasc alţii care... trăiesc la fel! Ca să nu se tîmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşeală bărbaţii, iar aceştia mint, prefăcîndu-se că nu ştiu şi nu aud nimic... O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, înăbuşind în ei orice scînteie divină. Aşa cresc, devenind nişte cadavre ce seamănă între ele, tot atît de jalnici ca şi părinţii lor... (şi arătînd cu degetul spre copilul pe care îl are în faţa lui, în cărucior): şi tu vei fi la fel!!!“
A.P. Cehov, Trei surori, 1900
A.P. Cehov, Trei surori, 1900
vineri, 2 octombrie 2009
Sus inima! by Andrei Plesu - Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte...
Magnific . Textul mai jos :
E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.
În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereu la firul ierbii, sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime!“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde.
De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“ – cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte...
Andrei PLEŞU | © Dilema Veche 2006
Anul VI, nr.294 - 02 octombrie 2009
E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.
În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereu la firul ierbii, sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime!“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde.
De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“ – cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte...
Andrei PLEŞU | © Dilema Veche 2006
Anul VI, nr.294 - 02 octombrie 2009
vineri, 18 septembrie 2009
Cine pe cine prosteşte (Text Reprodus Dilema Veche-Septembrie )
Mircea Badea nu e deloc lipsit de talent. „Are discurs“ – cum se spune – este spontan, improvizează uşor în faţa camerei. Cînd făcea, împreună cu Teo Trandafir, emisiunea matinală care l-a lansat, a înseninat dimineţile multor oameni. Acum, realizează un fel de one man show care are drept pretext lectura presei. Pentru că i s-a pus la dispoziţie aproape o oră, a umplut-o nu cu discutarea propriu-zisă a subiectelor din ziare, ci cu un fel de recital personal, care cuprinde „consideraţii despre lume şi viaţă“, poveşti de tot felul, amintiri din copilărie, păţanii personale etc. În acest fel, a cucerit o anume audienţă, construindu-şi un fel de personaj parţial suprapus peste Mircea Badea cel real: băiat simpatic, isteţ, care „le prinde repede“ (mai ales că a şi citit ceva cărţi), care exprimă ferm nişte opinii nu neapărat ale sale, ci „culese din popor“, şi astfel încearcă să se identifice cu „poporul“, să se dea drept simplu cetăţean. Ca să-şi confirme opiniile sau să ceară lămuriri, se adresează adesea celor din studio – făcîndu-se deci că distruge „convenţia televiziunii“. Jocul i-a ieşit, într-o oarecare măsură: are fani, are blog, a devenit şi testimonial prin reclame.
Într-o ţară aşezată, cu televiziuni profesioniste şi un public mai bine educat, Mircea Badea ar fi fost un prezentator acceptabil pentru emisiuni de divertisment – din acelea tipice, cu cîntecele, dansatoare drăguţe, cuplete satirice ş.a.m.d. La noi, pentru că a fost pus să discute despre subiecte serioase, e considerat cînd jurnalist, cînd analist politic. Cel puţin aşa îl vede publicul: la Zece pentru România, anul trecut, a ieşit pe locul 2 la categoria „jurnalişti“ şi pe locul 3 la categoria „analişti“, ceea ce l-a determinat pe Cristian Tudor Popescu (cîştigătorul ambelor categorii) să spună, cu ironie, că e ultimul bastion în calea asediului lui Mircea Badea. Nu ştiu cîţi au observat ironia, dar accentul a fost pus unde trebuie: pe aripile audienţei (care nici nu e aşa de mare: o sută-două de mii de oameni, nici cît tirajul unui cotidian), realizatorul a ratat ocazia de a-şi vedea de ce ştie să facă mai bine şi chiar a început să creadă că e jurnalist, analist, lider de opinie (susţinut şi de „strategia“ postului la care lucrează, şi care are obiceiul să-şi ruleze oamenii de casă pe la toate emisiunile, punîndu-i să-şi dea cu părerea despre orice). Or, pentru asta nu are nici mijloacele adecvate, nici pregătirea necesară. A căpătat însă o aroganţă fără limite: suta şi ceva de mii de telespectatori şi relativa înghesuială a celor care vor să-i scrie pe blogul personal „hai la mai mare“, „baftă“, „ţine-o tot aşa“ şi alte asemenea mesaje de o mare anvergură ideatică i-au dat realizatorului-jurnalistului-analist sentimentul puterii. Aşa încît se pronunţă cu acelaşi aplomb despre orice şi – mai ales – produce pe bandă rulantă atacuri la persoană. Se răfuieşte cu toată lumea. Trec peste veşnicele monologuri împotriva lui Traian Băsescu – căci ele ţin de politica postului.
Dar s-a răfuit cu colegii săi de trust Ion Cristoiu ori Cătălin Tolontan. Iar săptămîna trecută l-a porcăit – şi folosesc un eufemism! – pe Horia-Roman Patapievici, în vreo două emisiuni (başca pe blog, în uralele leşinate ale fanilor). „În cauză“ era un articol din Evenimentul zilei în care H.-R. Patapievici deplîngea „Saltul în abjecţie“ făcut de televiziunile de ştiri. Mircea Badea produsese o glumiţă de bodegă în legătură cu Elena Udrea, reluată în Jurnalul naţional (ziar serios, „de referinţă“, nu?) ca „mostră de satiră politică marca Mircea Badea“, iar H.-R. Patapievici constata degradarea felului în care televiziunile tratează persoana umană. Atît i-a trebuit: omul care stă „în gura presei“ s-a dezlănţuit. Întrucît nu stăpîneşte nici mijloacele satirei politice (e lucru greu!), nici talentul unui pamfletar, Mircea Badea a eşuat în jigniri şi obscenitate, iar „satira“ n-a depăşit nivelul clienţilor ameţiţi ai unei cîrciumi proaste. A făcut-o senin, considerîndu-se îndreptăţit să ocupe timpul de emisie cu aşa ceva (căci, după cum se tot laudă, „emisiunea e pe plus“, aduce bani trustului, care va să zică).
Aici am ajuns, după 20 de ani de libertate şi democraţie pentru care nu toţi eram pregătiţi. Nişte băieţi simpatici, dar semidocţi, numai buni de făcut atmosferă prin tribunele stadioanelor ori prin staţiunile de pe litoral, altminteri nu lipsiţi de calităţi, s-au trezit cu mai multă putere decît pot gestiona. Şi s-au trezit calificaţi drept ceea ce nu pot fi: jurnalişti, analişti, lideri de opinie etc. Din această postură, se pot oricînd răfui cu intelectuali distinşi ori cu oameni decenţi. Decăderea educaţiei, lipsa de civilizaţie, înţelegerea prostească a acestei jucării numite televiziune ne-au adus în situaţia în care, fără nici un criteriu, fără nici un argument, oricine se poate trezi insultat ori luat în băşcălie de vreun băiat sau vreo fată care a reuşit să „prindă“ un post la microfon şi să încropească o audienţă de 1% din populaţia ţării. În numele acestei audienţe, orice valoare poate fi făcută harcea-parcea.
Dar se arată semne bune... Valorile adevărate vor fi, în sfîrşit, repuse la locul lor. Ne asigură de asta o „Mişcare de rezistenţă“ (în munţi?!) anunţată de Jurnalul naţional pe 8 septembrie, într-un articol semnat de Marius Tucă, şi care se încheie patetic şi ultimativ: „În calitate de susţinător şi promotor al adevăratelor valori, vă invităm să faceţi parte din mişcarea de rezistenţă a Jurnalului naţional, într-o încercare onestă, chiar disperată de a readuce în România bunul simţ, moralitatea, educaţia, corectitudinea şi excelenţa. Pînă nu e prea tîrziu“. Frumos. Nobil. Emoţionant. Să înţelegem că pe 27 august, cînd Jurnalul naţional publica glumiţa de autobază a lui Mircea Badea ca „mostră de satiră politică“, încă „nu era prea tîrziu“, nu?...
Mircea Badea nu e deloc lipsit de talent. „Are discurs“ – cum se spune – este spontan, improvizează uşor în faţa camerei. Cînd făcea, împreună cu Teo Trandafir, emisiunea matinală care l-a lansat, a înseninat dimineţile multor oameni. Acum, realizează un fel de one man show care are drept pretext lectura presei. Pentru că i s-a pus la dispoziţie aproape o oră, a umplut-o nu cu discutarea propriu-zisă a subiectelor din ziare, ci cu un fel de recital personal, care cuprinde „consideraţii despre lume şi viaţă“, poveşti de tot felul, amintiri din copilărie, păţanii personale etc. În acest fel, a cucerit o anume audienţă, construindu-şi un fel de personaj parţial suprapus peste Mircea Badea cel real: băiat simpatic, isteţ, care „le prinde repede“ (mai ales că a şi citit ceva cărţi), care exprimă ferm nişte opinii nu neapărat ale sale, ci „culese din popor“, şi astfel încearcă să se identifice cu „poporul“, să se dea drept simplu cetăţean. Ca să-şi confirme opiniile sau să ceară lămuriri, se adresează adesea celor din studio – făcîndu-se deci că distruge „convenţia televiziunii“. Jocul i-a ieşit, într-o oarecare măsură: are fani, are blog, a devenit şi testimonial prin reclame.
Într-o ţară aşezată, cu televiziuni profesioniste şi un public mai bine educat, Mircea Badea ar fi fost un prezentator acceptabil pentru emisiuni de divertisment – din acelea tipice, cu cîntecele, dansatoare drăguţe, cuplete satirice ş.a.m.d. La noi, pentru că a fost pus să discute despre subiecte serioase, e considerat cînd jurnalist, cînd analist politic. Cel puţin aşa îl vede publicul: la Zece pentru România, anul trecut, a ieşit pe locul 2 la categoria „jurnalişti“ şi pe locul 3 la categoria „analişti“, ceea ce l-a determinat pe Cristian Tudor Popescu (cîştigătorul ambelor categorii) să spună, cu ironie, că e ultimul bastion în calea asediului lui Mircea Badea. Nu ştiu cîţi au observat ironia, dar accentul a fost pus unde trebuie: pe aripile audienţei (care nici nu e aşa de mare: o sută-două de mii de oameni, nici cît tirajul unui cotidian), realizatorul a ratat ocazia de a-şi vedea de ce ştie să facă mai bine şi chiar a început să creadă că e jurnalist, analist, lider de opinie (susţinut şi de „strategia“ postului la care lucrează, şi care are obiceiul să-şi ruleze oamenii de casă pe la toate emisiunile, punîndu-i să-şi dea cu părerea despre orice). Or, pentru asta nu are nici mijloacele adecvate, nici pregătirea necesară. A căpătat însă o aroganţă fără limite: suta şi ceva de mii de telespectatori şi relativa înghesuială a celor care vor să-i scrie pe blogul personal „hai la mai mare“, „baftă“, „ţine-o tot aşa“ şi alte asemenea mesaje de o mare anvergură ideatică i-au dat realizatorului-jurnalistului-analist sentimentul puterii. Aşa încît se pronunţă cu acelaşi aplomb despre orice şi – mai ales – produce pe bandă rulantă atacuri la persoană. Se răfuieşte cu toată lumea. Trec peste veşnicele monologuri împotriva lui Traian Băsescu – căci ele ţin de politica postului.
Dar s-a răfuit cu colegii săi de trust Ion Cristoiu ori Cătălin Tolontan. Iar săptămîna trecută l-a porcăit – şi folosesc un eufemism! – pe Horia-Roman Patapievici, în vreo două emisiuni (başca pe blog, în uralele leşinate ale fanilor). „În cauză“ era un articol din Evenimentul zilei în care H.-R. Patapievici deplîngea „Saltul în abjecţie“ făcut de televiziunile de ştiri. Mircea Badea produsese o glumiţă de bodegă în legătură cu Elena Udrea, reluată în Jurnalul naţional (ziar serios, „de referinţă“, nu?) ca „mostră de satiră politică marca Mircea Badea“, iar H.-R. Patapievici constata degradarea felului în care televiziunile tratează persoana umană. Atît i-a trebuit: omul care stă „în gura presei“ s-a dezlănţuit. Întrucît nu stăpîneşte nici mijloacele satirei politice (e lucru greu!), nici talentul unui pamfletar, Mircea Badea a eşuat în jigniri şi obscenitate, iar „satira“ n-a depăşit nivelul clienţilor ameţiţi ai unei cîrciumi proaste. A făcut-o senin, considerîndu-se îndreptăţit să ocupe timpul de emisie cu aşa ceva (căci, după cum se tot laudă, „emisiunea e pe plus“, aduce bani trustului, care va să zică).
Aici am ajuns, după 20 de ani de libertate şi democraţie pentru care nu toţi eram pregătiţi. Nişte băieţi simpatici, dar semidocţi, numai buni de făcut atmosferă prin tribunele stadioanelor ori prin staţiunile de pe litoral, altminteri nu lipsiţi de calităţi, s-au trezit cu mai multă putere decît pot gestiona. Şi s-au trezit calificaţi drept ceea ce nu pot fi: jurnalişti, analişti, lideri de opinie etc. Din această postură, se pot oricînd răfui cu intelectuali distinşi ori cu oameni decenţi. Decăderea educaţiei, lipsa de civilizaţie, înţelegerea prostească a acestei jucării numite televiziune ne-au adus în situaţia în care, fără nici un criteriu, fără nici un argument, oricine se poate trezi insultat ori luat în băşcălie de vreun băiat sau vreo fată care a reuşit să „prindă“ un post la microfon şi să încropească o audienţă de 1% din populaţia ţării. În numele acestei audienţe, orice valoare poate fi făcută harcea-parcea.
Dar se arată semne bune... Valorile adevărate vor fi, în sfîrşit, repuse la locul lor. Ne asigură de asta o „Mişcare de rezistenţă“ (în munţi?!) anunţată de Jurnalul naţional pe 8 septembrie, într-un articol semnat de Marius Tucă, şi care se încheie patetic şi ultimativ: „În calitate de susţinător şi promotor al adevăratelor valori, vă invităm să faceţi parte din mişcarea de rezistenţă a Jurnalului naţional, într-o încercare onestă, chiar disperată de a readuce în România bunul simţ, moralitatea, educaţia, corectitudinea şi excelenţa. Pînă nu e prea tîrziu“. Frumos. Nobil. Emoţionant. Să înţelegem că pe 27 august, cînd Jurnalul naţional publica glumiţa de autobază a lui Mircea Badea ca „mostră de satiră politică“, încă „nu era prea tîrziu“, nu?...
Dilema Veche
duminică, 9 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)